Ieșirea din pisiceală! Azi, pisica neagră a salariilor și sora ei pătată, numită “n-am!”

în Analize economice.Invitati de

DESPRE  SALARII ȘI SALARIAȚI

Să vorbim despre salariați, nivelul salariilor, pondere în PIB, raport cheltuieli de personal / PIB, și multe altele, inclusiv, evident, Bugetul. O să luăm câteva cifre prezentate de presă pe baza datelor puse la dispoziție pe site de Ministerul Muncii, o să le interpretăm și o să tragem niște concluzii.

Ceea ce este kafkian pentru început, este că numărul salariaților din România diferă de la instituție la instituție. Astfel, Ministerul Muncii știe că sunt 4,75 milioane, Fiscul se laudă cu peste 5 milioane, iar Casa Națională de Asigurări de Sănătate are o evidență care-i spune că există 6 milioane de salariați.

Așa ceva nu numai că este nefiresc, dar este absurd și intolerabil! Mai ales că bazele de date sunt folosite la fundamentarea bugetelor și la elaborarea și aprobarea unor programe! Adică, elaborezi programul, îl aprobi, spui că te costă “n” lei, îl bugetezi, că vezi că ai de unde… și când colo nu iți intră banii, pentru că nu sunt atâția plătitori!

Ok! Trecem peste! România are 4,7 milioane de salariați! Din cei 4,7 milioane  de salariați, 1,2 milioane sunt bugetari! Nu, nu mai faceți confuzie, vă rog, din cei 1,2 milioane  de bugetari, doar vreo 200.000 sunt funcționari publici. Restul sunt salariați în sistemul bugetar de educație, sănătate, cultură etc. (medici, dascăli, artiști, actori etc.). Bun! Deci, avem practic doar 3,5 milioane de salariați în mediul privat. Care costă cam 28 de miliarde de euro pe an.

Aici o să reiau acel raport pe care l-am postat pe Facebook și am să vă spun că 170 de miliarde de euro se produc în România cu 4,7 milioane de salariați. Cost salarii? Undeva la 3 miliarde de euro/lună, să zicem 40 miliarde euro pe an. Când spun cost salarii, mă refer la masa salarială, care include și impozitele, și contribuțiile, precum și primele de concediu, tichetele de masă sau de vacanță. Cum spuneam, și în Vietnam sau Bangladesh forța de muncă este mai scumpă, raportat la suma produsă.

Din cei 40 de miliarde scădem cei 12 miliarde euro prevăzuți în bugetul de stat pentru cheltuielile de personal aferente celor 1,2 milioane de salariați.

Iar aici ating subiectul unei false probleme lansate de niște guru ai analizei economice românești, referitor la productivitatea muncii: păi, băi tati, dacă cu 28 de miliarde de euro produc 170 de miliarde de euro, cum dracu’ nu e asta productivitate? Dacă cu doar 3,5 milioane de persoane produc 170 de miliarde de euro, cum nu este ăsta randament economic? Mai mințiți și voi la alte mese, că se sparge naiba oglinda! Pentru a crea ceață, toți analiștii economici includ în calculul productivității economice și salariații bugetari, ceea ce este un nonsens din punctul meu de vedere, pentru că ei nu participă direct la realizarea procesului economic în baza căruia obținem PIB-ul, ci asigură sisteme de acțiune pasive, menite să creeze doar cadrul propice desfășurării activității economico-productive naționale.

Ia de aici productivitatea muncii pe formulă aplicată în toată lumea normală, prin raportarea PIB la costul muncii (o să vă dau ambele variante, una cu bugetari și alta fără, ca să demonstrez că ni se prezintă cu totul altceva):

Wa = Q/T, unde Wa – productivitatea medie anuală, Q – PIB, T – valoare cheltuieli de personal la nivel național.

a. Cazul în care includem și costul muncii generat de salariații bugetari:

Wa = 170 miliarde euro/40 miliarde euro. Rezultă că Wa este de 4,25 – ceea ce înseamnă un raport de patru ori mai mare decât raportul unei productivități mai mult decât eficiente.

b. Cazul în care includem doar costul muncii generat de salariații din mediul privat:

 Wa = 170 miliarde euro/28 miliarde euro. Rezultă că Wa este de 6,07 – ceea ce înseamnă un raport de șase ori ori mai mare decât raportul unei productivități mai mult decât eficiente.

Realitatea este că pisica asta cu “productivitatea scăzută” este folosită în primul rând de managementul multinaționalelor, care să știți că funcționează și prin presă, iar apoi rostogolită, pe nemestecate, de toată lumea. Unii care se pricep, alții mai puțin.

O statistică realizată de Ziarul Financiar arată că, în ultimii zece ani, ponderea profiturilor operaționale ale firmelor a crescut spre 60%, în timp ce masa salarială a scăzut spre 30% din PIB.

O altă realitate ne spune că doar multinaționalele realizează anual cam 120 de miliarde de euro în România. În multinaționale sunt angajate aproape 1 milion de persoane. Asta înseamnă un randament economic (dacă calculăm la salariul mediu din România) de peste 1.670 la sută!!! Nu vă mirați, faceți calculul și singuri: 120 de miliarde venituri, 7,146 miliarde cheltuieli de personal și veți vedea.

Problema este că aceste multinaționale sunt, împreună cu sistemul bugetar, cam singurii plătitori siguri de contribuții și impozite la salarii. Și le și convine să plătească accesoriile la salarii, pentru că țin salariile mici și au randament mare. Dar, prin faptul că sunt contributori siguri la sistemul bugetar, crează dependență! Iar această dependență se vede în faptul că statul nu prea mișcă nimic, în sensul de a deranja cumva piața multinaționalelor.

Așa cum veți vedea în continuare din modul în care este salarizat angajatul în România, devine evident că aceste multinaționale își permit să investească în mod ocult bani grei, pentru a menține nivelul cheltuielilor de personal și al masei salariale cât mai jos. Pe de altă parte, statul nici nu poate împinge salarizarea privată în sus, prin stabilirea unui salariu minim ridicat, pentru că în felul ăsta nu lovește în multinaționale (care oricum au de unde), ci lovește în antreprenorul român, care se află cam singur în competiția cu multinaționalele de pe piață, este decapitalizat și nici nu poate lupta împotriva unor coloși care au cifre de afaceri cât PIB-ul unei țări. La situația precară a antreprenorului român conlucrează din plin și întregul sistem bancar din România (alte multinaționale), care are tot interesul să construiască costuri suplimentare în jurul antreprenoriatul românesc, deoarece este singurul concurent real al pieței multinaționalelor (care găsesc capital ieftin în afara teritoriului României).

Ia uite ce spune Ziarul Financiar despre nivelul de salarizare din România, într-un articol din acest an:

“Doi din trei salariați din România câștigă mai puțin de 1.700 de lei lunar (380 de euro net), în condițiile în care România nu reușește să atragă investiții cu valoare adăugată mare, care să ofere locuri de muncă bine plătite. Doar 34.000 de angajați câștigă peste 10.000 de lei net pe lună, 400.000 între 3.000 și 10.000 de lei net pe lună, iar restul de 4 milioane sub 3.000 de lei.

Circa 44% dintre angajații români au venituri de sub 1.000 de lei net pe lună (adică peste 2 milioane de salariați), iar 28% câștigă între 1.000 și 1.700 de lei net pe lună (adică peste 1,3 milioane de persoane). Totodată, aproape un sfert (23% dintre angajați, adică 1,1 milioane de persoane) câștigă între 1.700 și 4.000 de lei net pe lună, în timp ce 5% dintre salariații români (adică circa 250.000 de oameni) câștigă peste 4.000 de lei net pe lună.”

Din analiza pe care v-am prezentat-o, cred că este evident că avem un nivel de salarizare care conduce de facto la sărăcire și nu la trai decent. Deși există o obligație constituțională prin care statul trebuie să asigure cetățenilor României un trai decent!

Există soluții, dar trebuie mult curaj. Și peste acest curaj și determinare trebuie să existe deschiderea renunțării la tabu-uri! Tabu-uri societale, care au fost implantate în 26 de ani de către politicieni, analiști economici, reprezentanți ai unor business-uri din România etc. Tabu-uri care au fost implantate cu ușurință, pe fondul unei culturi economice aproape inexistente în zona decizională, zonă din care, cu grijă, au fost extrași cam toți specialiștii… și înlocuiți cu doritori de funcții și poziții sociale…

Statul a acționat deja și trebuie să acționeze în continuare pe două paliere:

  1. Regândirea sistemului de impozite și contribuții pe muncă, cu obiectivul scăderii acestora, mai ales pentru societățile care au un anumit nivel al cifrei de afaceri și al anvergurii economice (adică, încurajarea dezvoltării sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, mai ales în sectorul productiv). Scăderea taxelor și impozitelor trebuie să se reflecte, pe cât posibil, într-o măsură suspensivă, condiționată de adiționarea veniturilor salariaților. Să reținem faptul că investiția în resursa umană este singura investiție care poate produce valoare adăugată nedeterminată. Investițiile în utilaje produc valoare adăugată strict limitată care poate fi cuantificată. Și (ca să dau iar exemplul multinaționalelor), dacă cu 7 miliarde de euro investiți anual în resursa umană ai realizat 120 de miliarde de euro, cam câte miliarde de euro ai realiza, dacă ai investi 10 miliarde de euro în resursa umană?
  2. Creșterea nivelului salarizării bugetare la un nivel peste medie al salariului, la nivel național, cu scopul creării unei presiuni pe piața privată a muncii în ceea ce privește masa salarială existentă, dar și cu scopul atenuării riscurilor de apariții a unor disfuncții majore în funcționarea unor sisteme strategice ale statului român (sănătate, educație, cultură, apărare etc). Efectul creșterii salariilor bugetare realizate în anii anteriori deja se resimte, există o mai mare concurență în ceea ce privește posturile din sistemul bugetar (s-a ajuns la o medie de 11 pe un loc), există o schimbare de paradigmă în societate, inclusiv la nivelul angajat – angajator în negocierea salariilor, pentru că se pleacă de la o altă scară a valorilor salariale. Iar acest mecanism a fost declanșat doar prin exemplul creșterii salariilor în zona funcționarilor publici și în zona administrării fondurilor europene. Dacă acest deziderat s-ar extinde la întregul nivel al aparatului bugetar, presiunea pe mediul privat ar fi, prin replicare, enorma. Dar, atenție!!! Numai în condițiile scăderii taxării muncii! Altfel, lovim direct în plex antreprenorul român!
  3. Creșterea salariilor la stat, coroborat cu o politică atentă și corectă de evaluare a performanțelor, conduce și la o creștere a competenței și la o diminuare radicală a incompetenței! Vedeți voi, se acționează într-o paradigmă inversă decât e acum. Acum, paradigma spune: dacă ești competent, primești! (și, deși ești competent, când e să primești, se găsesc alte mii de motive să nu primești…). Paradigma ar trebui să fie următoarea: asta e fișa postului, ăsta e pachetul salarial, ești competent, stai. Nu ești, pleci! Da, în contextul ăsta trebuie modificată și legislația muncii în ceea ce privește angajații de la stat. Dar, care e problema?  Ai salariu bun, ai muncă realizabilă (că nu mută nimeni munții din loc, nu?) fii competent, tati! Ești plătit corect să-ți faci jobul în mod competent!
  4. Nu pot fi de acord cu sintagma aia (de unde ai cules-o, chiar?), “fiecare muncește și este plătit cinstit”! Sintagma corectă este: “Fiecare este plătit cinstit și muncește eficient”.
  5. Scăderea impozitelor și contribuțiilor, coroborată cu mărirea salariilor la nivel de total salariați, are două efecte: creează noi locuri de muncă, menține, în valori absolute, veniturile la bugetul de stat și bugetele fondurilor speciale, crește puterea de cumpărare, are impact asupra consumului, dar crează premisele  unui randament sporit al muncii, a unei valori adăugate crescute, și conduce la rezultate economice mult îmbunătățite (să nu o mai spun pe aia cu salariații prost plătiți, care fura de la locul de muncă – de foame, nu din obișnuință; nu e o scuză, este o realitate).

Acum, dacă tot am vorbit de pisica neagră numită “salarii”, hai să începem să vorbim de pisica soră, numită “n-am!”.

În bugetul de stat pe anul 2016 au fost cuprinse cheltuieli de personal de circa 57 miliarde de lei, aproximativ 12,8 miliarde de euro. Nu, nu vă speriați, în ele sunt cuprinse și partea de contribuție a angajatului, inclusiv impozitul pe venit, precum și partea de contribuție a angajatorului, adică a statului. Cam 30% din cele 12,8 miliarde de euro. Adică, vreo 3,8 – 4 miliarde de euro.

Aici este una dintre chestiile care mie mi se par kafkiene: statul se încarcă la bugetul de stat cu niște sume pe care le-ar putea anula prin compensare (contribuțiile angajat, angajator) sau cu altele pe care le-ar putea, la fel, trece prin compensare ca achitate.

Ce vreau sa spun? La fiecare luna, statul virează unei instituții suma brută totală, la care adaugă contribuțiile angajatorului, după care instituția face calculul reținerilor, achită salariatului netul și virează înapoi la stat reținerile, adică contribuții angajat-angajator, plus impozit pe venit. În felul asta, statul plimbă niște bani aiurea și mai ales are nevoie de acești bani lichizi, drept pentru care ia din alte venituri bugetare sau se împrumută, pentru a asigura și cei 30% care nu ajung la angajat, ci se plimba de la stat la stat.

Metoda aceasta dăinuie din perioada când nu existau softuri pe la Ministerul Finanțelor, când toate aceste operațiuni se făceau manual, cu creionul chimic, și când, pentru a nu fi pierdute cifre pe drum prin operațiuni de compensare, din comoditate, s-a mers pe formula asta.

În 2016, avem softuri (nu la stat, dar există pe piață) care îți pot face o serie de formule de compensare, care iți pot actualiza baze de date generate de compensările respective, încât, dintr-un singur clic, rezolvi mii de compensări.

Unde vreau sa ajung? Păi, angajații statului trebuie să plătească contribuții la CASS și CAS? Ok! Le plătesc ei? Nu! Li se rețin din salariul brut! Cine le plătește? Statul, prin instituția la care ești angajat!

Păi, și dacă instituția nu ar mai primi banii de la MFP, iar MFP i-ar vira pe toți la Bugetul Fondului Unic de Asigurări Sociale de Sănătate sau la Bugetul Asigurărilor Sociale de stat? Și nu ar face-o lunar, ci ar face-o pe parcursul încasărilor bugetare, fără să se mai împrumute pe termen scurt (că asta e practica – împrumuturi pe termen mai mic de 90 de zile din sistemul bancar), nu ar mai plăti dobânzi, softul ar avea o baza de date și ar direcționa rezultatele către două niveluri: unul care să spună cât este de plătit (trimestrial, pentru toți angajații) și doi, în legătura cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, care să certifice că ai calitatea de asigurat și ți se consideră achitate contribuțiile. Pe final, bugetul CASS s-ar închide pe aceeași sumă încasată. Iar statul ar economisi niște bani pe care îi plătește ca dobândă, ar avea niște fluxuri financiare mai suple și nu ar mai plimba banii aiurea.

Pe același model ar putea să funcționeze și CAS-ul, precum și contribuțiile plătite de angajator.

Eu dau o idee, nu spun că e cea mai bună…, dar nici așa, să plimbi banii aiurea și să te mai și împrumuți pe ei… nu cred că e sustenabil…

La impozitul pe venit se poate proceda la fel, deși eu am altă viziune. Eu aș fi de părere ca banii să fie dați angajaților, iar impozitul să și-l plătească singuri, anual! Poate într-o lună ai nevoie de bani la altceva. Oricum, de obligația de a plăti impozitul pe venit nu scapi. Dar de ce să-l plătești lunar, când impozitul pe venit ar trebui anual (și se plătește anual la alte activități).

În contextul apariției posibilității compensărilor, s-ar economisi peste 100 milioane euro anual.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*