#analize în #economie și #fiscalitate

Author

Adrian Câciu

Adrian Câciu has 116 articles published.

Un sistem tripartit, companii-bănci-stat ar putea reechilibra o parte din economia românească

în Programe & Idei de

Sa va dau o ecuație în care raportam populație versus companii.
Pentru că toți factorii politici, ca sunt de stânga, că sunt de dreapta, trebuie sa înțeleagă ca indiferent ce vor face, lucrurile nu se pot rezolva decât prin rezolvarea problemelor structurale socio-economice din România.

Avem 5 milioane de pensionari.
Avem 1,2 milioane angajați bugetari.
Avem 4 milioane angajați în sectorul privat.
Acești oameni au 4,4 milioane copii.
Rezulta o populație de 14,6 milioane persoane care trebuie sa aibă un trai decent.
Puteți face calculul ce ar însemna asta, eu nu prezint acum cifra.
E mare!
(nu introduc în calcul populația de 3,8 milioane persoane care este dependenta de autoconsum, pentru ca își asigura nevoile tocmai prin autoconsum, iar abordarea acestei categorii trebuie sa fie una specifică).

Cum se asigură traiul decent?
Din venituri.
Cine distribuie veniturile?
Companiile care acționează în economie, direct, prin salarii, sau indirect, prin taxe și impozite colectate la bugetul de stat, care sunt apoi distribuite către diverse categorii de persoane prin salarii, pensii, alocații, burse, subvenții etc.

Cine sunt companiile și cum stau ca să înțelegem dacă pot produce veniturile necesare?

Avem aproximativ 700 mii de companii.
Din acestea doar 12.000 mii de companii au acces la capital atras(sunt bancabile), capital care sa le permită dezvoltarea și crearea de valoare adăugată și deci de multiplicare a veniturilor.
Aceste 12 mii de companii reprezinta doar 2% din total companii.
Acum, în alta linie de discuție, din totalul de aproximativ 700 mii de companii, 94% sunt companii cu o cifra de afaceri de sub 1 milion de euro pe an, deci companii care nu pot avea pretenția realizării unui multiplicator de venituri rezonabil.
O a treia linie de discuție ar fi că, din aproximativ 700 mii de companii, circa 277 mii au o lipsă de capital de 33 miliarde euro. Adică au capital negativ a cărui valoare totala se ridica la 33 miliarde euro(15% din PIB).
O a patra linie de discuție o reprezinta structura ofertei din economia românească care este îndreptată în proporție de 70% spre servicii și bunuri de larg consum, cu o pondere redusa a producției industriale și a lanțurilor de producție autohtone, în total economie.
O a cincea linie de discuție o reprezinta faptul ca aproximativ 6% din companiile care activează în economia românească realizează aproximativ 70% din PIB. Simțiți dezechilibrul?

Încercați sa puneți cele doua categorii(populație și companii) pe doua coloane paralele, pe o foaie și încercați sa va închipuiți cum poate coloana companiilor sa asigure veniturile coloanei populației pentru atingerea unui nivel de bunăstare decent.

Aparent, vi se va părea imposibil. Și asa și este dacă nu exista masuri prin care sa se intervină pe coloana companiilor.

Una dintre masuri pe care eu o susțin este eliminarea capitalului negativ din economie, dar nu cum au crezut unii, adică sa vina acționarii cu bani de acasă, ci printr-un instrument tripartit, companie-banca-stat, prin care sa se creeze cadrul pentru infuzia de capital în companie prin intermediul băncilor, prin credit garantat de stat, sub condiția unor restructurări a datoriilor companiei, plății taxelor și impozitelor restante și a unei perioade de încercare de 3 ani după echilibrarea companiei în care compania nu poate sa mai intre în marota capitalurilor negative.

Instrument care sa se aplice companiilor care au intrat în dificultate urmare condițiilor de piață și nu urmare unor retrageri de sume de către asociați sub diferite forme. Pentru astfel de situații, termen de echilibrare a capitalului de 1 an, exclusiv din surse proprii sub sancțiunea lichidării și radierii companiei.
Aceasta ar fi una din masuri.

Capitalizarea societăților cu 33 miliarde euro, ar însemna o creștere a PIB cu 8,7% care este imposibil sa nu aducă o multiplicare de venituri de pondere echivalenta.
Bancile câștigă, plasează capital cu dobânda, garantat de stat.
Statul câștigă prin randomizarea acestor companii care nu numai ca platesc datorii restante, dar elimina blocaj financiar în aval și amonte de ele, pe orizontala și nu numai, generând noi impozite și taxe și mai ales având resursa financiara sa plătească și sa atragă forță de muncă, plus sa înceapă planificarea unor acțiuni de dezvoltare.

Am dat doar un exemplu, referindu-mă doar la o direcție din coloana companiilor.
Sunt exemple de masuri pentru fiecare problema, numai ca rezolvarea tuturor acestor probleme se rezolva tot în sistem tripartit: companie-banca-stat.

Cine vorbește de faptul că piața reglează tot, spune prostii.

Piața și lipsa cronica de intervenție a statului și a sistemului bancar au creat aceste probleme structurale din coloana companiilor!
Ar fi de datoria celor trei vectori sa repare problema.

Iar politicienii sa înțeleaga ca numai asa, prin parteneriat sistemic, se pot rezolva probleme structurale!
Enjoy!

în Analize economice.Invitati de

          Nu mai este un secret pentru nimeni că Uniunea Europeană se confruntă cu probleme economice din ce în ce mai mari, rezultat al unor politici de multe ori sterile, austere, fără perspectivă și viziune în ceea ce privește integrarea în dinamica economiei mondiale.

          Semnele recesiunii generalizate devin, în sfârșit, relevate publicului larg prin căderea economică a Germaniei deși aceste semne sunt prezente de mai mult de cinci ani mai ales în zona euro.

          Decidenții europeni, în loc să fi tratat problemele fiecărei tări cu probleme din zona euro, au ales calea și obiceiul struțului, băgând capul în nisip și asistând pasiv la sufocare.

          Italia are probleme de cel puțin trei ani și nu s-a făcut nimic. Franța nu iese din zona de stagnare de peste cinci ani, iar deficitul public și datoria publică sunt demult în intervalul de pericol. Spania, Portugalia, Irlanda sunt demult timp pretendente la titlul de campioane ale crizei și numai propaganda bruxelleza a acoperit problemele economice structurale cu care se confruntă respectivele tari, unde gradul de îndatorare este peste orice limită economică care ar permite absorbția naturală iar rata șomajului se încadrează constant în ponderi cu două cifre.

          Politica de austeritate instaurată prin Tratatul Fiscal a inhibat politicile de stimulare economică și a avut drept rezultat sărăcirea europenilor.

          Europa este la un pas de implozie, datorită nemulțumirilor sociale si austerității impuse de Nord Sudului și Centrului.

          Germania și Franța au impus tuturor țărilor să respecte condițiile de la Maastricht în contextul în care ele nu le-au respectat niciodată.

          Ceasul rău, pisica neagră!

          Nu erau de ajuns problemele Europei, a venit și rezultatul alegerilor europarlamentare. În loc să asistăm la o strângere de valori în jurul unor obiective, avem, doar o diversificare a ofertei politice, cu influențe doctrinare contradictorii și mai mult decât atât avem perspectivele unei Comisie Europene care nu s-a născut din leadership ci din târguială.

          Când ai furtuna în casă cel mai prost lucru este să ai un gestionar slab al situațiilor de criză.

          Poate unii își fac iluzii, eu nu îmi fac. Această Comisie va fi votată de Parlamentul European dar nu va face nimic decât să gestioneze politica servită de către  politicieni.

          Nu va reforma, nu va salva!

          Asta se vede si din declarația de intenție depuse de Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, ale cărei preocupări sunt cu totul altele decât resetarea sistemului economic pe baza căruia funcționează UE la acest moment.

          Toți economiștii de talie europeană dar și mondială recomandă renunțarea la regulile Tratatului Fiscal, indicând aceasta reglementare ca fiind inhibatoare de surplus, pe lângă faptul că nu a putut fi respectat. Ca să ajungi la o abrogare a Tratatului sau la modificarea lui trebuie să ai ce sa pui în loc si mai ales să ai in intenție sa faci reformă.

          Să lăsăm Comisia Europeană și sa trecem la politica anunțată de Banca Centrală Europeană, în contextul în care piața a acționat înainte ca BCE să facă vreo mișcare și a simtit lipsa de input de capital, o lipsa care poate conduce la o criză a capitalului pe tremen mediu.

          Stimulii economic anunțati de către BCE, achiziția de bonduri guvernamentale precum și celelalte masuri de relaxare financiară, în afara de faptul că nu pot avea loc în lipsa modificării Tratatului Fiscal, dar, dincolo de asta, sunt într-o doză insuficientă pentru a salva Europa de la recesiune.

          Uniunea Europeană are o problemă a nerestructurării datoriei publice.

          Banca Centrala Europeană alege în continuare sa nu finanțeze restructurarea datoriilor publice.

          Uniunea Europeană are un deficit de finantare cronicizat al bugetului Uniunii, datorat problemelor de deficit al statelor membre.

          Deficitul cronic a creat scăderea cererii în zona euro în ultimii zece ani.

          Scăderea cererii agregate a creat crizele de stocuri și de supraproducție.

          Europa are nevoie de inflație. Pentru a crea inflație ai nevoie de bani. Ai nevoie de cerere. Ai nevoie de consum. Ai nevoi de masuri de multiplicare economică directă în zona veniturilor. Dar nu pot exista astfel de politici în contextul unei gândiri pro-austeritate.

          Ca sa ai bani, trebuie să ai euro. Ca să ai euro, cineva trebuie să tipărească euro sau să finanțeze cu euro, prin eurobonduri sau alte instrumente financiare.

          Problemele migrației și mai ales costurile acesteia sunt deja la ordinea zilei.

          Observați, cred, câte chestiuni sunt în noua paradigmă europeană?           Câtă vulnerabilitate, volatilitate si contradicție în termeni?

          Când le pui pe toate astea în pagină te ia durerea de cap. Pentru că se bat cap în cap. Sunt exact ca fata care vrea sa se marite si viseaza la rochia de mireasa cusuta cu diamante, în condițiile în care ea este o biată fată de la țară și nu are după ce bea apă. Dar ar vrea la bal.

          Ideea este că, în acest moment, situația este critică. Și este critică deoarece Banca Centrala Europeană nu dă semne că a înțeles gravitatea problemei.

          Falimentul austerității și recesiunea

          Va urma o recesiune puternică pe plan global, care se va manifesta mai ales în Uniunea Europeană, plecata de la două cauze structurale:

          a. Politica expansionista axata pe dezvoltarea capacității de comerț internațional, respectiv de export.

          b. Neglijarea capitalizării interne și neglijarea realizării echilibrului de capital inter-comunitar fapt care a dus la lipsa capacității de adaptare a pieței interne și tranziție a fluxurilor de producție în cazul sincopelor care se pot(și se vor) înregistra în zona comenzilor de export.

          Pentru politica expansionistă exista o responsabilitate antreprenoriala însoțită de o lipsa de viziune unională la nivel de politici publice europene. Germania a crezut ca poate fi Statele Unite dar a uitat sa își consolideze aliații (statele UE).

          Pentru lipsa de capitalizare internă responsabilitatea este în primul rând a calității politicilor publice promovate de către Comisia Europeană, Banca Centrala Europeană și Consiliul European care, plecând de la premise de austeritate și de la o lipsa de viziune criticabila, au introdus obligații fiscal-bugetare (prin Tratatul Fiscal) care au inhibat capacitatea statelor membre de echilibrare a capitalului, în contextul în care, aceleași instituții(CE, BCE și Consiliu) nu au realizat cele mai importante masuri de politica publică si anume: uniunea bancara și uniunea fiscala.

          Lipsa Uniunii bancare a condus la o distribuție polarizata a capitalului și la o multiplicare care nu s-a regăsit în convergență. Lipsa Uniunii fiscale a condus la competiție artificiala bazata pe sisteme diferite de taxare fapt ce a generat creșterea disparităților regionale.

          Europa intră în recesiune nu datorită propriei economii ci datorită incompetenței unor adepți ai politicilor de austeritate.

          Din perspectiva apetenței pentru impostura și incompetenta care se manifesta la nivel european și a refuzului de a accepta ca furnizorii de politici economice sa fie oameni cu viziune, este foarte posibil ca recesiunea care se va manifesta în Uniunea Europeană sa conducă la o criza majoră de lichiditate în zona euro.

          Cum rezistă România?

          România este în avantaj pentru că are un diferențial de dezvoltare care nu va coborî foarte rapid sau la fel de rapid ca în tarile vestice, astfel ca în România se va resimți o încetinire a creșterii economice începând cu anul 2021, undeva sub 3%.

          Exista însă posibilitatea manifestării unor factori recesioniști care vor influența economia internă începând cu a doua parte a anului 2020.

          De aceea este nevoie de oameni cu viziune și experiență în gestionarea unor astfel de situații.

          Nu adepți ai tăiatul cu barda, nu reprezentați ai unor cercuri de interese economice care sa profite ci persoane care sa nu aibă interese patrimoniale în gestionarea situațiilor care vor pune la încercare economia românească și vor pune presiune pe generarea unor politici publice de sprijin.

          Este destul timp la dispoziție ca politicile economice interne sa vizeze doua obiective majore:

          1. Capitalizarea interna însoțită de restructurarea economică (scoaterea capitalului negativ din economie, introducerea capitalului sănătos prin parteneriate sectoriale Guvern-BNR-sistem bancar-sector economic)

          2. Diversificarea ofertei și realizarea lanțurilor de producție-valorificare pe sectoarele generatoare de deficit, prin scheme de sprijin statal dar și prin produse bancare garantate de stat.

          3. Investitiții publice și private cu caracter structural.

          Să fim bine și să vedem ce ne rezervă viitorul!

Previziuni economice pentru finalul anului 2019

în Inflația și Creșterea Economică de

Analiza evoluției principalilor indicatori ai economiei românești, având în vedere evolutia PIB pentru primul semestru și tendințele manifestate pe principalele componente macroeconomice a condus la estimarea datelor prezentate în tabel pe care le prezint sintetic fără a mai face o detaliere a analizei fiecărei componente pentru a lăsa cititorul să aibă poza de ansamblu, iar în cazul în care este ceva neclar să ceară detalii punctual.

Creșterea economică estimată pentru anul 2019 este de 4,6%, nivel superior prognozelor realizate de către instituțiile internaționale iar acest nivel se datorează menținerii peste așteptări a excedentului de cerere agregată la nivel de economie. Structura factorilor determinanți ai creșterii economice se menține în aceleași coordonate, cu o ușoară scădere a contribuției consumului gospodăriilor individuale.

Soldul balanței comerciale se menține pe deficit, însă ponderea în PIB nu aduce schimbări importante (-7,51% în 2019 față de -7,49% în 2018), iar structura deficitului își păstrează ponderea majoritară adresată consumului interemediar (67%).

Deficitul de cont curent continuă să crească ușor, ajungând la -4,7% din PIB, presiunea pe cursul valutar fiind însă limitată de intrările de capital datorate investițiilor străine directe și fondurilor europene nerambursabile.

Inflația la final de an este în scădere, astfel că vom înregistra o inflație medie anuala de 3,7%, ușor peste intervalul de variație stabilit de către Banca Națională a României.

Cursul valutar leu/euro se manifestă stabil, având o valoare medie la nivel anual de 4,74 lei/euro, prognoza pentru luna decembrie fiind una de ușoară creștere, în jurul valorii de 4,755-4,76.

Rata șomajului se menține redusă, existănd premisă ca aceasta să ajungă, la final de an la 4%.

Din punct de vedere al împrumuturilor, se constată încadrarea în necesarul de finanțare stabilit pentru anul 2019, iar ponderea datoriei publice în PIB scade la 34,9% din PIB, cu 5,1 pp sub nivelul maxim permis de legea plafoanelor anuale.

Se remarcă o scădere a ratei dobanzii la titlurile de stat, rată care va avea media de 4,1 pentru anul 2019, în scădere cu 12% față de anul anterior.

De asemenea gestionarea datoriei publice externe prin instrumente de restructurare a datoriei conduce la o scadere a ponderii acesteia de la 17,9% la finalul anului 2018, la 16,8% la finalul anului 2019. Acest tip de abordare este conduita corectă care diminueaza riscurile date de expunerea față de capitalul extern împrumutat în cazul apariției unor șocuri externe.

Ponderea investițiilor publice în PIB, estimată la final de an la 3,1% se menține scăzută, iar acest aspect trebuie revizuit cu ocazia programării finanțărilor pentru anul viitor, cu ocazia prezentării legii bugetului de stat.

Deficitul public se va închide în -2,87% din PIB, posibil ușor mai mare, funcție de încasările la nivelul trimestrului 4. La acest moment nu există semnale concrete ale depășirii procentului de 3% pentru deficitul public, contrar celor spuse în opinia semnată de către actualul Președinte al Consiliului Fiscal, Daniel Dăianu.

Pentru a avea și elemente de influență externă, nu este lipsit de importanță a fi estimate două componente și anume evoluția cotatiei barilului de petrol, care va ajunge la 64,8 USD la final de an, precum și a prețului internațional al aurului estimat a ajunge la 1.620 USD per ounce.

Asupra datelor regăsite în tabel, fac mențiunea că sunt estimări personale, datele prezentate fiind o opinie strict personală care nu implică alte persoane sau instituții.

Enjoy!

Fakenews-ul dobânzilor la titlurile guvernamentale. De ce nu sunt corecte comparațiile prezentate de unii analiști

în Dobânzi și Creditare de

În acest articol prezint o analiză privind evoluția dobânzilor la titlurile guvernamentale, care sunt factorii care influentează dobânda si unde gresesc partizanii fakenews-urilor atunci când compară dobânzile la titluri de stat între diferite tări.
Recomand în special celor care raspândesc analize ridicole să ia notite!

Suntem zilnic asaltați de afirmații potrivit cărora ne împrumutăm la cele mai mari dobânzi din Uniunea Europeană, inducându-se idea că vinovat pentru dobanzile mari este guvernul, că avem instabilitate economică, risc major de intrare în criză, multe și multe justificări, mai mult sau mai puțin ridicole și mai mult sau mai puțin forțate.

Se amestecă noțiuni, tipologia titlurilor guvernamentale, piețele titlurilor guvernamentale (internă sau externă), rata dobânzii la maturități diferite, valute, cu alte cuvinte mere cu pere, totul cu un singur scop: să iasă analiza cum dorește autorul nu cum rezultă din agregarea corectă a datelor financiare și realizarea corelațiilor conceptuale și contextuale așa cum sunt prevăzute de știința economică.

Nici nu mai contează, până la urmă fiecare trebuie să mănânce o pâine, eu pot înțelege scopul acestor fake-uri însă nu agreez deloc ideea de a manipula publicul și de a induce idei false în capul oamenilor.

Am să încerc să vă prezint care sunt factorii care influențează dobânda la titlurile de stat și ce nu este corect în analiza comparată prezentată de alții care vorbesc despre aceste dobânzi.

Trebuie însă menționat faptul că un element de referință important este dacă țara care emite titlurile guvernamentale face parte din zona euro sau dacă are o altă monedă.

Pentru că aici intervine transferul automat de credibilitate aferent monedei în care se face împrumutul și acest transfer de credibilitate are efect direct asupra ratei dobânzii.

Factorii care influențează dobânda la titlurile de stat sunt de natură internă și externă, țin de volumul plasamentelor și de perioadele de rambursare a împrumuturilor, iar pentru a vă prezenta în termeni simpli câteva corelații și din lipsa de spațiu, o să fac referire la cel puțin doi macro-indicatori care ne pot arăta cum vor arăta dobânzile la titlurile de stat, dincolo de factorii conjuncturali care țin de lichiditatea efectivă de care dispun finanțatorii la momentul împrumutului.

Cei doi macro-indicatori sunt ratingul de țara (factor care influențează “încrederea” investitorilor) și rata dobânzii de politică monetară (cunoscută ca rata împrumutătorului de ultima instanță, cu alte cuvinte, rata dobânzii pe care ar plati-o împrumutatul dacă nu ar avea de unde sa se împrumute de pe piața liberă) stabilită de banca emitentă a valutei în care se face împrumutul.

Rata dobânzii la titlurile guvernamentale va fi mereu deasupra ratei dobânzii de politică monetară a băncii centrale emitentă a monedei împrumutului, în marja ratei dobânzii Lombard, pentru că orice finanțator (intermediar financiar) ca să poată împrumuta pe altcineva are nevoie de capital în moneda respectivă, capital pe care îl poate dobândi la o rată a dobânzii aflată în marja ratei dobânzii de politică monetară.

Nu intru în detalii, pentru a nu-i pierde pe cei care au mai puține cunoștinte economice.

La aceasta marjă se adaugă cel puțin două componente dintre care unul este influențat de ratingul de țară și are un caracter de relativă constantă care fluctuează între +/-0,5 pp și o componentă pur conjuncturală, care ține de lichiditatea din piață de la momentul împrumutului, componentă care poate avea o elasticitate mai ridicată decât prima.

De reținut faptul că dacă pentru rata dobânzii de politică monetară sau pentru ratingul de țară, cel care împrumută banii nu prea are marjă de joc, adică orice ar face, tot acolo va găsi rata dobânzii, pentru ceilalți factori poate lua decizia de a amâna împrumutul sau poate influența, prin diverse instrumente, efectul acestor factori asupra ratei dobânzii.

Haideți să punem câteva grafice, care vorbesc de la sine.

În primul grafic avem rata dobânzii de politică monetară stabilită de BNR pe perioada ianuarie 2008 – prezent.

Sunt convins ca ați si uitat ca a existat si rata dobanzii de politica monetară la 10,25%, dar dacă tot vi-am amintit cu acest grafic, întrebați-vă cum de ati supraviețuit atunci și nu supravietuiti acum?

În al doilea grafic avem rata dobânzii la titlurile guvernamentale cu maturitatea de 10 ani, pentru o perioada similară, așa cum apare aceasta pe toate site-urile financiare, inclusiv în statistica Eurostat.

Nu-i așa că având în față această dinamică care se întinde pe 11 ani, parcă altfel este imagina evoluției ratelor dobanzii la titlurile guvernamentale? Observati, sper cât de important este să iei în considerare factorul timp într-o analiză și să nu te raportezi doar la o poză de moment, care te poate conduce la concluzia greșită a unei situații apocaliptice din lipsă de raportare sau de comparatie cu altceva.

Dacă veți face comparația între cele două grafice, veți observa că rata dobânzilor la titlurile guvernamentale este superioară ratei dobanzii de politică monetară, în cea mare parte a perioadei analizate. Excepție fac perioadele în care politica monetară a încercat să intervină asupra pieței monetare.

Ca să fie mai simplu de vizualizat, avem acest grafic în care suprapunem valorile (au fost luate aceleași date de referintă pentru a obține comparația corectă, iar datele de referința sunt considerate datele la care apar modificari în rata dobânzii de politică monetară).

Să observăm faptul că rata dobânzii la titlurile guvernamentale are un trend descedent fată de anul 2008, dar mai ales are un trend care urmează trendul ratei dobânzii de politică monetară.

Să ne înțelegem, eu nu îmi propun să descoperim apa caldă, toți economiștii cunosc această corelație, este de altfel foarte logică, deoarece rata de politică monetară reprezintă costul primar al monedei la emitentul de monedă.

Iată deci că o primă cauză este data de nivelul ratei dobanzii de politică monetară.

“Spread-ul”, diferența între cele două rate, îl regăsim în bps-uri(basis points), nu intru în detalii, toți cei familiarizati cu tranzacțiile financiare se raportează la acest indicator și mai ales monitorizează evoluția acestui indicator.

Și atunci ce sens are o comparație cu dobânzile altor tări care de exemplu se împrumută în euro și deci pleacă de la rata dobânzii de politica monetară a BCE sau se raportează la EURIBOR? Dobânzi care sunt construite pe baza transferului de credibilitate al monedei euro.

Dacă vă spun că afirmațiile oficialilor BNR referitoare la deprecierea monedei naționale ca și instrument pentru reducerea deficitului au efect în creșterea dobanzii la titlurile guvernamentale, mă credeți? Vă spun că au, pentru că orice finanțator își securizează capitalul împumutat, mai ales dacă o face pe termen mediu sau lung.

Este evident că există un “gap” imens între 0% și 2,5% sau între 0,25% pentru finanțatorii de bonduri guvernamentale și 3,5%.

Și atunci, este inutila comparația, mai ales că discutăm de valute diferite.

Când România se împrumută pe extern, în euro, ați observat faptul că dobânzile sunt mult inferioare și asta datorită costului real al banilor în care se face împrumutul.

Ca o paranteză, aceasta analiză nu este o critica adusă ratei dobanzii de politică monetară, despre nivelul acestei rate trebuie făcută o analiză separată pentru că sunt foarte mulți factori obiectivi care conduc la fundamentarea deciziilor de politică monetară și stabilirea ratei dobânzii acestei politici.

Pentru nivelul actual al ratei dobanzii de politică monetară din Româna voi preciza că acest nivel destul de ridicat se datorează nivelului inflației actuale dar și excedentului de cerere agregată, la care se adaugă și evolutia pozitivă, peste asteptări, a cursului de schimb.

Dincolo de această corelație începe activarea celorlalti factori, respectiv ratingul de țară, iar acest rating, din păcate nu crește pentru România din anul 2014 până în prezent (mă refer la toate cele trei mari agentii de rating).

Pun comparativ ratingurile de țară pentru a fi limpede pentru toată lumea că țările cu care unii dintre analiști fac comparații au un rating mult mai bun, chiar in creștere (cum este cazul Greciei), însă, de multe ori acest rating nu arată neapărat o economie performantă sau fără vulnerabilități (veti rămâne chiar surprinsi in cazul Greciei, care are o datorie publică de 180% din PIB și o situație economică foarte problematică).

De menționat faptul că rata dobânzii de politică monetară în Ungaria este de 0,9%, în Bulgaria este de 0%, iar în Polonia este de 1,5%.

Observăm că ne asemănăm la ratingul de țară Bulgaria și Ungaria, însă ratele dobânzilor de politică monetară sunt mult mai mici.

Și atunci care este sensul comparației între dobânda la care se împrumută Bulgaria și cea la care se împrumută România?

Dincolo de rata dobanzii la titluri de stat, chiar vi se pare că Bulgaria are o economie puternică? Eu cred că valoarea PIB-ului spune multe despre mărimea unei economii.

Voi mai spune si faptul că există un cost al împrumuturilor pe maturități mai mari, iar aici România a preferat o restructurare a datoriilor pe termen scurt, preschimbând aceste datorii in datorii pe termen mediu și lung, fapt care a condus la scăderea ponderii datoriei pe termen scurt în total datorie publică de la 25% în anul 2010 la 3% în prezent.

La cei trei factori (rata dobanzii de politică monetară, rating de țara, costul marginal aferent maturității) se adaugă, evident factorii conjuncturali, iar acești factori țin de lichiditatea din piața, de situația economică, de existența unor dezechilibre date de o serie deficite, de diferențe de potențial etc. Toate acestea le regăsim în cunoscutele CDS-uri (credit default swaps), care sunt utilizate pentru a cuantifica nivelul de risc suveran al țării respective. Poate ar fi important de stiut ca CDS -10 years al Greciei este 235, iar al României este de 121, într-o scădere față de lunile anterioare.

Așa cum poate fi important și faptul că rata dobânzii actuale este mai mica cu 11% față de cea de anul trecut.

Care sunt cheltuielile statului cu dobânzile?

Cheltuielile statului cu dobânzile sunt 1,4% din PIB. Mai mici decât în 2016, când erau 1,5%, sau 2015 când erau 1,6%, sau 2014, când erau 1,7%. În 2012 erau 1,8% din PIB.

Cum stă România la acest capitol față de celelalte tări? Graficul vorbește de la sine:

Știu că va rămâne întrebarea “dar de ce se imprumută statul daca economia este în creștere”, vă promit o analiză pe temă, dar până atunci vă spun că pentru a plăti datorii din trecut și a nu mai finanța deficite trebuie să ai un buget pe excedent. Ca sa avem un buget pe excedent, la acest moment, ar trebui să mărim spațiul fiscal.

Mărirea spațiului fiscal se face prin doua instrumente: natural, pe seama stimulării dezvoltării economiei sau prin politici fiscale, prin creșterea taxării. Din experiență, singurul instrument sustenabil este cel bazat pe dezvoltarea economiei și stimularea acesteia și nu creșterea taxării. Mai multe despre acest subiect, în analizele viitoare.

Să fim sănătoși! Am avut vremuri mai dificile, dar parcă era mai multă decență și profesionalism în analize.

Cifrele reale ale execuției bugetare dezvăluie o realitate șocantă Se minte cu cifrele pe masă.

în Deficite și Necesarul de Finanțare de

De câțiva ani, ca să fiu mai exact de vreo doi ani, există destule voci ale unor partizani din opoziția guvernamentală dar și din zona analizei financiare care au simpatii de dreapta, care indică o serie de ponderi ale cheltuielilor de personal în sectorul public raportate la PIB sau la veniturile fiscale sau ponderi ale cheltuielilor de asistență socială raportate la venituri fiscale plus contribuții, încât undeva, chestiunea asta m-a făcut curios în a realiza propria analiză, pe baza acelorași date ca să vad unde este realitatea.

            Recunosc că ceea ce mi-a atras atenția era faptul că ponderile indicate nu se raportau la o dinamică (respectiv lipsea factorul timp sau perioadă, ceea ce face ca orice analiză financiară să conducă la concluzii superficiale) dar și faptul că nu existau comparații concrete cu mediile Uniunii Europene pe același tip indicatori. Mai mult, aritmetic vorbind, chestiunea asta zgâria efectiv pe urechi pe oricine are cât de cât obișnuința folosirii cifrelor, pentru că dădea mereu cu rest.

            Astăzi vă prezint această analiză cu precizarea că acest articol este construit pentru a arăta populației realitate cu privire la cuantumul și ponderile unor cheltuieli și de a înțelege în ce măsură aceste ponderi pot da naștere unor îngrijorări.

            Voi mai face însă o precizare de ordin metodologic: Nici o analiza financiară nu se face raportând un anumit tip de venituri la un anumit tip de cheltuială, în contextul existenței unui buget comun. Acest principiu economic este întărit chiar de un articol din Legea 500/2002 a finanțelor publice, art. 8 alin. (2) din capitolul Principii și reguli bugetare, care precizează: “Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte”.

            Cu toate acestea însă se pot face analize interne care să coreleze între ele elemente de ordin structural (veniturile fiscale au un caracter structural, veniturile din contribuții au un caracter structural, cheltuielile de personal sau cele de asistență socială au, de asemenea, un caracter structural) iar rostul sau scopul unor astfel de analize este de a se vedea sustenabilitatea unor cheltuieli de tip structural, pe seama unor venituri cu aceeași caracteristică, iar în cazul în care această sustenabilitate arată o serie de vulnerabilități să existe baza sau fundamentarea necesară pentru a introduce în lucru instrumente de ajustare.

            Să revin la analiză, graficele vor vorbi de la sine, voi face doar câteva comentarii pe marginea acestora.

            Toate datele din grafice sunt date oficiale, care se regăsesc pe site-ul Eurostat si site-ul MFP, confirmate potrivit metodologiei ESA 2010, astfel că cei care vor dori să verifice ce spun, au libertatea sa o facă și au si datele de comparație.

            Voci puternice ale opozitiei susțin două fakenewsuri, iar din punctul meu de vedere se încadrează chiar ei la categoria măsluitorilor de date.

            Aceste doua fakenewsuri sunt:

            a. Ponderea cheltuielilor de personal în veniturile fiscale este de 70% (unii dintre ei merg mai departe si afirma ca sunt 75%).

            b. Ponderea cheltuielilor de personal si de asistența socială este de 83% din veniturile fiscal plus contribuții.

            Să luăm prima categorie.

            În graficul de mai jos aveti ponderea cheltuielilor de personal în PIB.

            După cum putem observăm, ponderea cheltuielilor de personal în PIB este de 9,1% în anul 2018, în creștere față de anii precedenți, dar sub nivelul ponderii care exista în anul 2009. Aici amintesc două lucruri: cheltuielile de personal sunt brute(adică includ contributii și impozite, care cumulate fac 45%), sunt 9,1% din PIB nu 11% cum spun unele voci iar media europeana a cheltuielilor publice de personal se situează undeva la 11% din PIB.

            De asemenea, se spune că ponderea în buget a acestor cheltuieli de personal este 35%, așa ca am facut o analiză și pe acest subiect și am constatat că este 26,7%, iar sinteză o puteti regăsi în graficul următor:

            Să vedem acum care este raportul dintre veniturile fiscale și cheltuielile de personal și cum a evoluat acest raport:

            Observăm faptul că datele publice confirmă că raportul dintre veniturile fiscale și cheltuielile cu personalul este de 60,4% și nu de 70% sau 75%. În coloana albastră avem și un raport la 7 luni pe 2019 pentru cine este curios să facă o prognoză.

            Deci, în acest moment avem demontat primul fakenews și cred că oricine dorește să verifice ceea ce spun poate analiza acest lucru pe site-ul Eurostat sau pe site-ul MFP, la capitolul execuții bugetare.

            Pentru conformitate însă, mai pun un grafic, care se referă la valori nominale ale cheltuielilor cu personalul, pentru că este util ca toți să știm la ce nivel au ajuns aceste cheltuieli:

            Să facem acum analiza celui de-al doilea subiect și să reținem că cei care prezintă situații false susțin că raportul cheltuielilor cu salariile + asistență socială față de veniturile fiscale plus contribuții ar fi de 83%.

            Ei bine, iată cum arată în realitate acest raport, pe o dinamică de mai mulți ani:

            Observăm că ponderea de peste 80% este valabilă pentru anii 2009-2010 și nu pentru prezent.

            Aici se cuvine totuși să facem câteva precizări pentru că astfel de ponderi sunt mult forțate, având în vedere că mare parte din cheltuielile de asistentă socială o reprezintă pensiile, pensii care se platesc din contributii.

            Referitor la pensii, s-a vorbit mult despre deficitul la fondul de pensii și s-a vorbit pe bună dreptate pentru că acesta era imens. Începând însă cu măsura de mutare a contribuțiilor acest deficit s-a diminuat constant așa cum rezultă din graficul următor:

            Voi prezenta acum o dinamică a ponderii cheltuielilor cu asistenta socială în PIB ca să demontăm un alt fakenews, cu precizarea că media europeana a ponderii cheltuielilor de asistență socială în PIB este la 17%.

            Observăm faptul că ponderea este relativ constantă în ultimii 5 ani, cu toate creșterile de sprijin de asistență socială (inclusiv pensii) care au avut loc, iar această pondere este mult mai mică decât media europeană.

            Pentru conformitate prezint și o dinamică privind ponderea cheltuielile cu asistență socială în total buget:

            Observăm o scădere a acestei ponderi în ultimii doi ani, contrar celor prezentate până acum de către analiștii opoziției.

            În încheiere aș dori să ating subiectul acesta al atacului constant că nu mai sunt bani de pensii și salarii sau că există probleme cu plata pensiilor și salariilor din cauza situației guvernamentale actuale.

            Resping categoric acest tip de abordare și îl consider ca pe un mod iresponsabil de a face politică, deoarece creează efecte negative în rândul populației deși poporul trebuie protejat de orice fel de astfel de riscuri.

            Pensiile și salariile se vor plăti fără nici un fel de problemă!

            Pensiile se plătesc de Casa Națională de Pensii, asa ca nu este absolut nici o legătură cu problema aceasta cu interimatele la anumite ministere.

            Salariile la ministere se plătesc prin semnătura ordonatorului principal de credite care, de regula, este secretarul general al ministerului, iar în cazul în care sa zicem ca ar fi ministrul, activitatea se poate delega pe principiile prevazute în legea 500/2002 a finantelor publice.

            Bani sunt în bugetele instituțiilor, există și un buffer care asigura funcționarea administratiei pe minim 6 luni, veniturile bugetare au atins zona programată, deci există toate condițiile pentru securizarea acestor plăți.

            Asa cum spuneam în interviurile precedente mai degrabă nu asiguri bani pentru cumpărat hârtie decât sa nu plătești salarii sau sa nu asiguri sistemul de urgență sau plata pensiilor.

            Rostogolirea acestor fakenews-uri nu reprezintă ceva nou, în fiecare primavara și toamna, aceleași personaje au adoptat aceeași tactica penibila, au bombardat publicul cu crize inventate, iar apoi au fost potoliți de realitate, realitate care le-a trântit ușa în nas.

            Să fim bine și să ne bucurăm de viață!

Scutirea de impozit a salariului minim. O măsură populistă dacă nu are un obiectiv clar. Care ar fi acela?

în Programe & Idei de

Reforma factorului muncă propusă de politicieni nu poate avea loc decât dacă înțelegem corect fiecare element care compune acest factor.

Dezbaterea lansată despre o reformă a taxării factorului muncă trebuie făcută fără a se mai confunda factorii despre care se realizează analiza SWOT, să nu fie introduse în analiză deziderate generale, pentru că rădăcinile factorilor sunt diferite, obiectivele fiecărui factor fiind diferite.

Ce ne propunem?

O analiză a taxării factorului muncă și identificarea posibilităților de scădere a acestei taxări cu scopul ca diferența de capital economisit de către antreprenor să se duca unde?
A. Salarii mai mari. B. Investiții interne. C. Un mix intre cele două. D. Prioritizare sectorială

Care sunt elementele taxării factorului muncă?
Sunt trei: unul de ordin general, care se aplica tuturor veniturilor realizate de persoanele fizice din România, respectiv impozitul pe venit și doua elemente specifice care privesc: a. contribuția la asigurări de stat (contribuție de pensii) și b. contribuția la asigurări de sănătate.

Care sunt măsurile statale care vin în susținerea factorului muncă?
a. Salariu minim brut pe economie; b. Facilități sectoriale privind impozitarea (facilități privind scutirea de impozit pe venit în anumite sectoare precum și facilități la contribuții pentru sectorul construcții). c. Facilități sectoriale privind angajarea tinerilor(subvenții pentru angajatori).

Toate aceste elemente trebuie analizate, în cadrul unor studii de impact, cu privire la efectele pe termen scurt, mediu și lung, efecte luate individual, dar și privite în cadrul unui mix de politici publice.

Ce scapă în cele spuse de mine până acum?
Părerea mea este că scapă esențialul.

Ce este factorul muncă?
Este intrinsec, este de sine stătător? Sau este parte componentă a unui mix de factori, cu o pondere bine stabilită și o flotare care îl poate menține în limite rezonabile în angrenajul economic al tuturor factorilor economici care compun, la nivel microeconomic, un business, iar la nivel macroeconomic un grad de ocupare a forței de muncă?

Ei bine, dacă avem această concluzie, că factorul muncă servește factorului economic la nivel sectorial sau microeconomic, deja intrăm în ceea ce ar trebui să fie analiza sectorială a economiei cu definirea obiectivelor structurale de dezvoltare a acesteia, pe diferite componente funcție de avantajele naturale de care se bucură la nivel regional, România.

Consider că orice viziune privind utilizarea eficientă a factorului muncă trebuie să aibă în vedere scopul final al utilizării acestuia și anume obținerea de valoare adăugată sectorială sau intersectorială.

Plecând de la aceste scurte considerente, hai să analizăm puțin impozitarea muncii cu obiectivul de a identifica direcții de acțiune prin care să se obțină un plus de eficiență la finalul aplicării măsurii.

Impozitul pe venit.
Se propune o facilitate si anume aceea a unui impozit pe venit egal cu zero, pentru cei care au salariul minim, față de 10% cât este în prezent.

În principiu, măsura este aparent atrăgătoare, pentru că avem peste 2,1 milioane salariați în mediul privat și public care câștiga salariul minim.

Dar, din punctul meu de vedere, măsura prin care s-ar adăuga un 10% la salariu prin neimpozitarea acestuia reprezintă o risipă de masă salarială, care nu se duce într-o eficientizare a activității angajatului și deci, nu naște un plus de valoare pentru antreprenor, dacă nu orientăm această facilitate către sectoare productive.

Există foarte multe activități care au un nivel de salarizare de sub 2.000 de lei, care nu reprezintă decât costuri pasive pentru angajator si ele nu pot fi transformate în costuri active prin simplu fapt că așa sunt activitățile respective.
Vă dau exemplu cu postul de casier sau vânzător în market, de încărcător-descărcător sau manipulator in depozite, de agent de vânzări sau distribuitor, de operator call-center și sunt sute de astfel de ocupații în România pentru care, o creștere de salariu de 10% realizata printr-un instrument artificial, de diminuare a impozitului, nu produce mai mult pentru agentul economic, iar surplusul de 10% se duce imediat în consumul individual al angajatului.

Pe de altă parte însă, avem sectoare unde un plus de salarizare ar atrage forță de muncă, ar conduce la calificarea ei si mai ales ar creste productivitatea muncii.
Aceste sectoare sunt îndeosebi cele productive, cele care creează bunuri pentru piață, fie acestea primare, agricole sau manufacturate, industriale. Sunt bunuri care capătă valoarea adăugată pe măsura introducerii lor în procese de producție complexe iar astfel de activități trebuie stimulate.

Nu e lipsit de importanță să spun și faptul că, din perspectiva maximelor de productivitate și a dinamicii productivității muncii funcție de activități și de nivelul de salarizare, analizele economice arată în mod evident faptul că productivitatea muncii este foarte scăzută în zona salariului minim.

Poate părea controversat ceea ce spun, se poate spune ca asta este din cauza antreprenorilor care plătesc salariații în bătaie de joc, ceea ce este parțial real, dar, în principiu, orice logică economică pe politica de salarizare are în vedere un nivel de salarizare crescut la o productivitate mai mare.
Ele sunt într-o legătură direct proporțională în zonele natural realizate de piață și invers proporționale în zonele create artificial.

Cum văd eu lucrurile?
Dacă discutăm de scutirea de impozit a veniturilor salariale de până la 2.000 de lei avem două variante pe care eu le identific:

a. Varianta politică și populistă: scutirea de impozit a veniturilor salariale pentru cei plătiți cu salariul minim sau măsura poate fi extinsă la nivel de venituri în general si stabilit în Codul Fiscal ca veniturile de până la 2.000 de lei, obținute din orice surse nu se impozitează.
Efecte:
1. Avem un impact bugetar care se ridică la peste 770 milioane euro anual, dacă ne referim la salariul minim. Având în vedere faptul că acest impact nu este compensat de o creștere a productivității, care să conducă la încasări mai mari din alte surse fiscal-bugetare (impozit pe profit, TVA, impozit pe dividende) rezultă că avem o diminuare a spațiului fiscal disponibil pentru încasări bugetare.
2. Avem un impact direct în consum de bunuri imediate și nu într-un consum care să conducă la o creștere a nivelului de trai (cu banii puțini pe care i-ai primi ai cumpăra mâncare, sucuri, foarte puține haine sau încălțăminte). Care ar fi efectul acestei presiuni suplimentare? Evident o presiune pe ofertă, cu toate efectele în lanț (scumpirea ofertei, creșterea importurilor etc.), ceea ce ar conduce la o creștere a inflației.
3. Factorii de multiplicare economici s-ar manifesta doar la nivelul acesta marginal de consum, prea mici pentru a genera o multiplicare cu efecte reale.

b. Varianta direcționată și corelată cu sectorul de activitate considerat prioritar și care are potențial de dezvoltare și marjă de productivitate:

Scutirea de impozit să se adreseze angajaților din anumite sectoare de activitate care au un pronunțat caracter productiv, agricultură, industrie alimentară, industrie, construcții, IT, manufactură etc, în care forța de muncă este real folosită și producția de bunuri depinde direct de forța de muncă.

Efecte: Impactul bugetar ar fi compensat prin venituri în alte surse fiscale, prin efectul de multiplicare economică a factorilor de producție direcți, realizați la nivel microeconomic.
Creșterea producției interne compensează consumul suplimentar creat de măsură, mai ales că acesta se adresează unor bunuri imediate care pot fi create chiar de către beneficiarii măsurii, iar activitatea productivă conduce la creșterea ofertei, compensând astfel presiunea pe oferta (diversificare și multiplicare ofertă). Asta înseamnă efect nul în inflație.

Dacă ar fi să propun o măsură de acest gen eu nu m-as raporta doar la salariile de până în 2.000 de lei.

Aș propune ca măsură scutirea de impozit a veniturilor salariale de până 2.000 de lei pentru toate salariile din anumite sectoare din economie (care să fie stabilite pe principiile economice de care am vorbit mai sus) indiferent de nivelul de salarizare.

Stabilești sectorul economic, stabilești ca până în 2.000 de lei nu se plătește impozit pe venit, iar ceea ce depășește 2.000 de lei se plătește 10% impozit.

Dar mai am și alta propunere, introducerea impozitului pe venitul global cu posibilitatea deducerii cheltuielilor de consum imediat. Practic, o astfel de măsură ar avea ca efect același lucru, respectiv nu ai plăti impozit pe primii 2000 de lei, pentru ca ar fi acoperiți de cheltuieli.

Într-un articol viitor voi prezenta o analiză pe zona contribuțiilor prin care aș propune o reformă masivă a zonei de asigurări sociale (de stat sau de sănătate), cu menținerea nivelului contribuțiilor dar cu introducerea opțiunilor public – private, astfel încât angajatul să aibă dreptul să aleagă dacă este asigurat în sistemul public sau in sistemul privat, cu condiționarea ca sistemul privat să dispună de capitalul necesar pentru garantarea asigurărilor pe care le-ar gestiona.
Enjoy!

Care este adevărul despre împrumuturile României

în Deficite și Necesarul de Finanțare de

România se împrumută pentru a asigura necesarul de finanțare

    Există o întreagă discuție în zona publică despre împrumuturile care se fac aproape zilnic de către statul român, iar opiniile sunt divergente, chiar și cele ale profesioniștilor în economie, astfel încât omul de rând nu mai înțelege nimc. 

    De fapt, înțelege că statul se tot împrumută. 

    De ce o face, care sunt instrumentele, dacă o face bine, dacă se poate și fără împrumuturi, acestea deja sunt teme secundare și se pierd, indiferent de argumente, pentru că idea principală inoculată publicului este ca statul împrumută bani care vor trebui plătiți de popor.

    Dar oare se împrumută statul acum mai mult decât în trecut? Sau, dacă se împrumută, de ce o face?

    Ei bine, statul se împrumută pentru a-și asigura necesarul de finanțare, adică pentru a plăti datorii scadente și pentru a finanța deficitul public, unde cheltuielile depășesc veniturile într-o pondere de sub 3% din PIB.

    Probabil că nu se prezintă prea mult public de ce este nevoie ca statul să se împrumute mereu și de ce nu își plătește odată datoriile. 

    Păi raspunsul e simplu: cum să platesti daca esti pe deficit? Ca să poti plati datoriile și sa nu mai faci altele ar trebui sa ai excedent bugetar, iar din excedent sa achiti datorii. Cât timp ești pe deficit, te împrumuti sa acoperi datoriile scadente (te refinantezi ca sa inteleagă toata lumea) și să acoperi deficitul de venituri.

    Pentru anul 2019, necesarul brut de finanțare se situează la aproximativ 72 miliarde lei, volumul total al împrumuturilor care urmează să fie atrase de Ministerul Finanțelor Publice de pe piețele interne și externe fiind determinat de un nivel al deficitului bugetar estimat la 2,76% din PIB și de un nivel al datoriei care urmează să fie refinanțat în 2019 în valoare de 44 miliarde lei, așa cum rezultă din datele de pe site-ul Ministerului Finațelor Publice.

    Deci, din 72 miliarde, 44 miliarde sunt datorii care ajung la scadență și trebuiesc platite. Așa că, avem explicația de ce vedem aproape zilnic ca MFP face împrumuturi prin vânzarea de titluri de stat. 

    Dacă ne uităm la o situație comparativă din 2010 până în prezent, observăm ca media primelor 7 luni este apropiată, an la an, mai ales din 2014 încoace, cu exceptia anului 2015, când a fost mai redusă. Aici este vorba si de presiunea pe care o pun scadentele datoriilor pe veniturile disponibile.

    Dacă e sa comparăm 2019 la 7 luni cu 2018 și 2017, vedem ca sunt mai putini bani împrumutati, așa cum rezulta din grafic.

    Dacă analizăm cât se împrumută România de pe piața internă, an de an, vedem o evoluție din graficul următor:

Tot pentru o analiză comparativă ar fi util să vedem și care este evolutia dobanzilor la titlurile de stat din 2010 până în prezent

Relevante sunt însă costurile cu dobânzile ca pondere în PIB și în comparative cu alte state din UE:


Am vorbit, în multe rânduri despre datoria publică, despre restructurarea acesteia, despre schimbarea ponderii maturității (cresterea perioadei de rambursare si transformarea în datorie pe termen lung si scaderea datoriei pe termen scurt de la 29% la 3% din total datorie), despre schimbarea ponderii datoriei în valută, respectiv cresterea ponderii datoriei interne care să elimine riscul valutar si riscul unor șocuri externe, despre necesarul de finanțare al României, mă uit zilnic la modul în care se împrumută statul pentru a vedea dacă obiectivele de restructurare a datoriei sunt urmărite și observ că ne încadrăm într-o zonă de abordare echilibrată, poate chiar prea echilibrată.

    Analizând, pe scurt, aceste împrumuturi și raportând la total datorie, ținând cont de datele publice oferite de BNR, Eurostat, MFP și INS, observ următoarele:

    Necesarul de finanțare al României nu numai că este în scădere, raportat an la an, dar este mult sub media europeană. Explic imediat.

    Necesarul de finanțare al României a scăzut la 7,6% din PIB în anul 2018 și este prevăzut a scădea la 7% în anul 2019, de la 16,4% cât era în anul 2009, la 11,6% în 2013 sau 9,1% în 2016. 

    Aici aș întreba pe cei care sunt iritati că România se finanțeaza din împrumuturi, cum am supraviețuit atunci, la 11,6% și nu supraviețuim acum la 7%?

    România a avut un necesar de finantare de 7,6% din PIB în 2018 față de media de 18,4% din PIB în țările dezvoltate luate în considerare în ultimul raport Fiscal Monitor (2018) și de 9,5% din PIB pentru țările emergente și mediu dezvoltate. Italia a avut 22% din PIB necesar de finanțare, Spania 18,4%, Belgia 18,3%, Portugalia cu 13,7% din PIB și Franța cu 12,8% din PIB. Tot in 2018, Ungaria a avut un necesar de finanțare de 18,4% din PIB iar Polonia de 7,5% din PIB.

    Din perspectiva datoriei publice reale, că tot se spune că România a depășit 100 miliarde euro datorie externă, doar 36% este datorie publică iar 64% este datorie privată. Din 103,08 miliarde euro datorie totală, statul are o datorie de numai 37,1 miliarde de euro, iar restul de 65,9 este datorie private.

    Și asa se si explică scăderea datoriei publice externe la 17,9% din PIB, la finalul anului 2018 (17,3% după primul trimestru 2019) de la 38,6% din PIB cât era în anul 2012. Acest procent ne indică faptul că România nu este dependentă de împrumuturile externe, având finanțare internă și din fonduri europene

    Acest procent ne mai indică și altceva: o abordare responsabilă a modului de îndatorare, care dincolo de restructurarea maturităților, reduc gradul de dependență de piața externă, ceea ce scade vulnerabilitatea la șocurile economice care pot veni din exterior.

    Am prezentat, în alte articole din Capital, care este costul de finanțare, cât este acest cost raportat la PIB și comparat cu celelalte țări, suntem sub media Uniunii Europene la cheltuielile cu dobânzile și nu reiau acum ceea ce spuneam acolo.

Ce ar trebui schimbat în materie de împrumuturi?

    România ar trebui să treacă de la împrumuturile necesare pentru restructurarea datoriei publice și finanțarea deficitelor la împrumuturile pentru dezvoltare.

    Opinia mea este că există prea multă prudență în abordarea împrumuturilor și a necesarului de finantare. Ne limităm la a plati datorii scadente, ocazie cu care facem altele noi si la a finanta un deficit care, din cauza unui anacronism creat de Legea 500/2002 a finantelor publice (care statuează că unui venit nu i se poate da o destinatie concreta într-o cheltuială), nu ne dă niciodată valoarea exacta a căror bani s-au dus pe ce anume, dar nici nu permite o abordare strategică de finanțare a investițiilor sau de direcționare a unor venituri către investiții. 

    Aș adăuga în necesarul de finanțare un plan strategic de dezvoltare a României, finantat exclusiv din împrumuturi pe termen lung a căror rambursare să fie asigurată de valoarea returnată a investitiilor realizate.

    Ca sa dau un exemplu, un plan strategic de investititii în agricultură (în special zootehnie) și industrie alimentară ar aduce un “return of investment” de 55 miliarde euro la o investitie de 12 miliarde euro, în termen de 5 ani. 

    Ce ar însemna 12 miliarde euro la un PIB ca al României (în 2019 va fi de 218 miliarde euro – ca sa aveti o informatie exclusivistă)? 

    Un 5% din PIB în plus la datorie, la valoarea de astazi, dar probabil un 2% din PIB la valoare de peste 5 ani. Am dat doar un exemplu, ca să aveti o imagine.

    Toate țările din lume s-au dezvoltat pe datorie. Numai că au avut strategii de dezvoltare și datoria a fost asumată ca principal instrument de finanțare. Noi demonizăm datoria, o privim negativ, desi capitalismul se construieste pe doi piloni: monedă și credit!

    Noi, aflăm an de an, ce investitii se vor face, și asta doar daca sunt bani în bugetul public. 

    Dragi prieteni, nici nu vor fi, dacă ne asteptam ca din veniturile publice să finantăm accelerat dezvoltarea economiei. 

    Uniunea Europeană a introdus mecanismul unui flat development atunci când a stabilit maximul de deficit la 3%. 

    România nu are timp de flat development.  

    Succesul economiilor dezvoltate a fost dat de strategie, curaj și asumare.

Rectificarea bugetară, sub lupă! Ce este fakenews și ce este adevăr în cea mai comentată măsură a Guvernului Dăncilă

în Puncte de vedere de

În ședința din data de 12 august a fost adoptată ordonanța privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2019. Rectificare care dat naștere la tot felul de afirmații belicoase din partea unor reprezentanți ai ALDE (partid aflat la guvernare) sau a tot felul de afirmații aiuristice propagate de politicieni din opoziție și de analiști dornici de afirmare care nu au nici o umbra de simț al ridicolului.

Nu am dorit să scriu înainte de adoptarea rectificării bugetare pentru că nu vreau să fiu interpretat ca fiind un aparator al puterii, ci prefer să fiu catalogat ca un analist care expune adevarul verde și crud, oricare ar fi acesta.

Adevarul este multiplu de adevăruri mai mici. Unele îi vor durea pe unii, altele pe alții. Dar e corect să îl prezentăm public.

Să le luăm pe rând:

1. Rectificarea era necesară pentru că au fost cuprinse în buget cheltuieli care nu aveau nici o șansa de a fi realizate. Cu alte cuvinte la realizarea legii bugetului de stat au fost supraevaluate cheltuielile bugetare, mai ales pe componenta de credite bugetare. Evident că neavând șanse să fie executate, e normal să iei sumele alocate de acolo și să îi duci acolo unde sunt necesari.

Ce este de spus la acest capitol: Ministrii care au propus astfel de cheltuieli trebuie reevaluati și din perspectiva modului în care au propus bugetele, pentru ca acesta este un fenomen deja cronic, se lanseaza bugete care nu vor fi cheltuite doar ca exercitiu de imagine.

Ulterior evaluării trebuie să existe responsabilitate în elaborarea bugetelor pentru ca implicatiile erorilor de programare sunt multiple și dăunătoare.

Problema este ca aceste bugete, integrate în bugetul de stat, au influență asupra indicatorilor macroeconomici și mai ales influențează stabilirea necesarului de finantare, necesar care se construiește pe două componente: plata datoriilor scadente(pentru că știm care sunt datoriile care vor fi scadente în anul aflat în derulare) și asigurarea plusului de venituri bugetare peste veniturile colectate din taxe si impozite, în vederea acoperirii cheltuielilor programate (finanțarea deficitului).

2. Dezamagitoare rectificarea la bugetul asigurărilor de stat care iese din excedent și intră pe deficit, ceea ce înseamnă ca s-a anticipat eronat un excedent la bugetul de pensii.

Lăudabil demersul de diminuare a deficitului la bugetul de pensii, aceasta este deja o activitate care ne-a adus de la un deficit de 18,3 miliarde lei în anul 2015 (4 miliarde euro) la un deficit de 517 milioane lei în anul 2019 (110 milioane euro), dar la bugetul asigurarilor sociale de stat se anuntate excedent pentru anul 2019.

Deși sunt convins că acest excedent va exista în viitor, cred că atunci când facem bugete trebuie să fim mai atenti.

3. Dacă tot am vorbit de bugetul de pensii, să punctez si fakenewsul cu impactul suplimentar al legii pensiilor pentru bugetul pe anul 2019, acel impact de care vi se spune că este 8,5 miliarde lei pentru anul 2019.

Ei, ce să vezi, surpriza este ca cei 8,5 miliarde lei au fost prevazuti in legea inițială a bugetul asigurărilor de stat, legea 47/2019, iar acest fapt este cuprins în expunerea de motive a legii(fiind inclusă o majorare cu 15% a punctului de pensie de la 1.100 lei la 1.265 lei, începând cu 1 septembrie 2019).

Deci, practic, banii au fost alocați și stabiliți prin legea bugetului asigurărilor de stat încă de la începutul acestui an.

Confuzia și de fapt, speculația unor analiști, a provenit din faptul că între timp a aparut și legea pensiilor (legea 127/2019, publicată în Monitorul Oficial la data de 9 iulie 2019) care are prevazută această creștere a punctului de pensie pentru anul 2019.

Evident ca nu este o crestere peste ceea ce deja s-a stabilit ci o referire la nivelul punctului de pensie în legea specială de bază.

Cred că vă este acum clar că toate discuțiile despre legea pensiilor și impactul suplimentar pentru anul 2019 au fost discuții fake, născute din dorinta de senzațional, în contextul în care era foarte ușor să te uiti pe cifre și legi.

4. Un alt aspect îl reprezintă rezerva de venituri care poate fi realizată.         Executia bugetară ne arata că veniturile colectate sunt cu 9 miliarde lei sub veniturile programate la sase luni. Explicatia este data de schimbările care au avut loc la ANAF, în contextul în care, la început de an, am avut numită o conducere criticata de multi, iar colectarea a suferit.

Lipsa de colectare a condus și la o crestere mai accentuată a deficitului față de cel programat, însă revenirea pe plus a colectării, echilibrează această presiune pe deficit.

Schimbarea conducerii ANAF, începând cu luna iunie, a dat rezultate și va da în continuare, gradul de colectare îmbunătățindu-se simtitor. Astfel că la venituri, este o problema de colectare care trebuie rezolvată și ajustată până când devine eficientă. Dar, nimic nerealizabil.

5. Un aspect care scapă multora în iureșul afirmațiilor politicianiste ale unor virgini din partea ALDE este acela că, la rectificare, nu s-a tăiat 1 leu de la ministerele ALDE, din contra, bugetul Ministerului Mediului chiar a fost suplimentat.

Ridicolul afirmațiilor vine și în contextul celebrei poze cu făurirea bugetului pe anul 2019, când membri marcanți ai ALDE au fost coparticipanti.  

6. Despre tăieri, doar câteva cuvinte: creditele de angajament rămân intacte.

Ca să înțeleagă toată lumea, ministerele pot face contracte pe baza de credite de angajament, iar după încheierea acestor contracte, functie de sumele stabilite se pot aloca credite bugetare la urmatoarea rectificare din noiembrie.

Ceea ce se taie sunt credite bugetare, credite care provin din estimări nerealiste ale unor cheltuieli. Astfel, se taie de la cheltuieli de personal de la educatie și de la un program social care încă nu fusese lansat, programul “Merg la școală”, care viza acordarea de vouchere pentru toti elevii în vederea achizitiei de  rechizite si manuale, în contextul în care există deja un program similar însă dedicat elevilor proveniti din familie cu o situatie materială precară.

Se taie de la fonduri europene, pentru ca sunt alocări în bugetele ministerelor care nu sunt acoperite de contracte/proiecte sau există contracte a căror executie nu a început la acest moment dat și nu vor exista deconturi.

Mulți vorbesc de tăierile de la transporturi, dar nu observă ca rămân mai multi bani alocati pentru fiecare luna de executie bugetară, mai ales în executia proiectelor în derulare. Multi nu se uită că “marea” tăiere de la Transporturi reprezintă doar 27 milioane euro, față de bugetul alocat prin legea bugetului de stat, în valoare de peste 30 miliarde lei (6,4 miliarde euro).

7. Un element neobservat de mulți este acela că Ministerul Finanțelor Publice alocă 2,15 miliarde lei pentru contribuția României la bugetul Uniunii Europene, din economiile realizate pe rectificarea bugetară, ceea ce înseamnă că acești bani nu vor mai fi împrumutati de pe piața titlurilor de stat (cum era prevăzută în strategia fiscal-bugetară initială), adică nu mai provoacă datorie publică, dobânzi și cheltuieli suplimentare.

Posibil ca acest fapt să deranjeze pe cei care fac lobby pentru cumparătorii de titluri de stat (îi recunoasteti usor, sunt aceleași persoane care se supără când România se împrumuta extern la dobânzi mult mai mici, lăsând detinătorii de capital – băncile – cu o grămada de lichiditate).

8. Aflăm o chestiune(surprinzătoare pentru mulți) când citim fundamentarea rectificării. Aflăm că România are încheiate acorduri cadru pentru prestarea serviciilor de evaluare a riscului de țară cu agențiile de rating Standard & Poor´s, Moody´s și Fitch.

E spectaculos să aflăm că serviciile acestea de evaluare a risculului nu se fac din altruism al agentiilor de rating ci pe banii publici, ai țării.

Asta demontează un mare mit cu privire la actiunile “dezinteresate” ale acestor agenții de rating și pun într-o altă lumină relatia agenții de rating-stat și mai ales aprecierile pe care aceste agenții de rating le au.

Acum înțeleg și eu de ce au fost jocurile acelea cu scaderea ratingului de țară de la începutul primăverii, care nu aveau legatura decât, probabil, cu asigurarea continuarii acordurilor de prestări servicii (acordurile expira în acest an). Hai, că nici nu costă mult, doar vreo 5 milioane de lei/an, dar ai sentimentul acela de frustrare dupa vorba româneasă “și……. și cu banii luați”

9. Aș mai puncta doar o observație referitoare la Opinia emisă de Consiliul Fiscal cu privire la rectificare.

Sunt îngrijorat să nu li se aplece de atâta prudentă, pentru că, din perspectiva lor, nici un venit estimat nu ar trebui cuprins în buget, din considerente de prudență.

Constatarea mea este că am schimbat un contabil șef de bancă, cu un contabil. Economia mai poate să astepte, din perspectiva Consiliului Fiscal.

În concluzie, este o rectificare cu bune și mai puțin bune.

Deficitul bugetar rămâne la 2,76% pe cash, nu va fi un deficit de 3,5% cum calculeaza Consiliul Fiscal(pentru a câta oară se va înșela?) iar cheltuielile pentru investitiile în derulare și stimulente economice stabilite prin scheme de ajutor de stat și de minimis, rămân neschimbate.

Să fiți bine, concediul poate continua, dar aveți grijă să nu se strice ferryboat-ul!

#Kapitalishti

în Puncte de vedere de

Pe “kapitaliști” nu-i vor deranja niciodată fenomene precum topirea ghețarilor, incendiile de pădure, schimbările climatice, nu-i vor supăra bombele nucleare, sărăcia, lipsa diversificării inputurilor, imaturitatea piețelor, volatilitatea acestora și as putea spune ca nici crizele economice.

Am pus ghilimele ca noi nu avem kapitaliști, avem doar aspiranți, dar nu la ei mă refer ci la pseudo analiștii #kapitalishti, care sunt mai periculoși decât capitaliștii pentru ca nu au răbdarea sa înțeleaga economia și cred ca se pricep la toate, deși nu se pricep la cel mai important factor de producție, adică la oameni.

Pe capitaliști îi supără un singur lucru: venitul individului care muncește pentru ei.

Salariul lui, pensia lui.

Nu-i asa ca asta observați cu toții?

Nu vad nici un analist din acesta plin de diplome și de intrări pe media, nici un capitalist din acesta lobbyst sa spună și el ceva de reforme economice legate de restructurarea antreprenoriatului și educarea, respectiv specializarea sa, de dezvoltarea economica, de inovație tehnologica, de progres.

Nu.

Doar lacrimi de crocodil. Cei mai ghinioniști  oameni, zău.

Nu îi auzi decât ca sunt salariile și pensiile mari și de aceea nu mai au ei, săracii capitaliști, ce mânca.

Li se “erodează” randamentele.

Dar, dragilor, haideți sa le dam satisfacție.

Haideți sa ne întoarcem la sclavagism! Dar hai sa nici nu mai doriți salarii și pensii.

Munciți, dragilor, din pasiune pentru antreprenorul sau analistul care își pierde simțul ridicolului din dorința de afirmare.
Pasiune, love, implicare!

Cine are nevoie de bani?

Nu înțelegeți ca dacă va creste vouă salariul, respectivul capitalist nu își mai duce amanta în Bora Bora? Nu mai merge cu X6?

Cât de lipsiți de suflet sa fiți, egoistilor care vreți un trai decent cu orice preț, iar acest preț este plătit de amărâtul de capitalist care tocmai ce a achiziționat un iaht.

Scuze, dar în seara asta am auzit niște aberații la TVR1, încât concluzionez ca ridicolul nu are limite pe axa minus infinit.
Enjoy!

Cum se calculează impactul politicilor publice

în Programe & Idei de

Incidența unor măsuri guvernamentale asupra randamentelor de producție dar și financiare. Analiștii de prin piața nu se apleacă asupra lor, pentru ca nu au interesul sa se capitalizeze sectoarele productive autohtone, cele care produc oferta internă, ci sa se mențină dependenta de capitalul extern.

În anul 2018 a fost lansat programul apa gratuita pe canale.
Un program prin care statul asigura gratis apa pe canalele de irigații pe tot parcursul pana la stația de pompare.

Fermierii nu au trebuit sa mai plătească energia electrica, nici apa și au tras gratis apa prin intermediul motopompelor,direct din canalul de irigatii.

Totul pe cheltuiala ANIF(Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare) din subordinea MADR. 

Plusul de producție la porumb pe anul 2018, pe 400 mii hectare(doar pe 400 mii ca sa ne referim doar la suprafața impactata de program) a fost, pe medie, de 4 tone/ha, adică 1.600.000 tone.

Asta înseamnă cel puțin 280 milioane dolari. Programul apa gratuita a costat 55 milioane lei. Adică 14 milioane de dolari.

Faceți calculul randamentului suplimentar! ?

Guess what?
Programul continua și in 2019 și va continua. 

Ocazie cu care amintesc pricepuților care vorbesc de masluirea datelor la producția de porumb pe anul 2018, mai ales celor de la comisie sau direcția DgAgri, unde lucrează niște românași plantați acolo de pe vremea lui Cioloș și instiga la baliverne de genul asta, amintesc acestora și nu numai doua lucruri:

România cultiva porumb pe o suprafață cu 1 milion de hectare mai mult decat Franta. Asa ca ar fi si logic sa aibe o producție mai mare. Din păcate are un istoric negativ al randamentelor și asta mira.

Al doilea aspect: nu datele comunicate de ministerul de resort sunt importante ci datele statistice. Date statistice care se colectează după metodologia ESA 2010. Adică ceea ce vedem pe Eurostat, este furnizat de statele membre prin instituțiile naționale de statistica care sunt obligate prin Regulament European sa aibă metodologii compatibile cu ESA 2010. La rândul sau Eurostat, are obligația dar și instrumentele necesare de a verifica și pondera datele statistice primite. 

Producția de porumb din anul 2018 a României a fost de 18,8 milioane tone.
Date Eurostat.

Iar niște directorasi și birocrați de la Bruxelles au zis ca vai, cum e posibil, ca exista niște estimări ale unor institute private și ca producția ar fi trebuit sa fie mai mica.

În timp ce ei, la Bruxelles puteau sa consulte Eurostat și sa întrebe dacă Eurostat minte.

Dar, nu e mai bine sa exploatam politic în stilul nostru, romanesco-meltenesc chestiunea asta cu oamenii impuși de unii dintre noi acolo(pe salarii imense)?

Ocazie cu care va spun ca prognoza mea privitoare la producția de porumb de anul asta este optimista. Vom avea o producție mai mare decât anul trecut.

Ocazie cu care recomand sa ieșim din zona aia în care unii fermieri mici spun ca nu e bine sa spui ca ai producție mare ca scade prețul. Prețul nu îl face acest anunț, ci bursa.

Cine vrea sa intre în prețul de bursa trebuie sa conteze în comerțul pe cereale.
Enjoy!

Mergi Sus