Acordarea la timp a subvențiilor în agricultură a condus la o creștere a randamentelor financiare anuale cu 14%, în ultimii doi ani. La acestea se adaugă randamentele de producție datorate tehnologiei.

în Analize economice.Invitati de

Agricultura, ca ramura a economiei naţionale, cuprinde sfera activitatilor de producţie vegetală si animală dar si activităţile de logistica a bunurilor si serviciilor agricole. Principalul obiectiv al acestui sector de activitate îl constituie asigurarea securităţii alimentare şi protecţia resurselor naturale ceea ce-i confera un rol pe care nici o alta activitate economică nu o poate substitui.

Produsele agricole şi agroalimentare satisfac necesităţi umane vitale şi permanente şi, ca urmare, agricultura are cea mai mare contribuţie la bunăstarea oamenilor. Reducerea sau lipsa unor produse indispensabile vieţii poate provoca perturbaţii grave în organismul uman şi puternice tensiuni sociale. Funcţia alimentară a agriculturii nu poate fi nici restrânsă şi nici substituită şi se realizează în marea majoritate a ţărilor lumii pe teritoriul naţional.

 Agricultura are particularităţi faţă de industrie şi alte activităţi economice datorită factorilor naturali şi biologici care intervin în procesul de producţie, amplasării teritoriale a producţiei şi caracterului muncii agricole, necesităţii reglementării şi echilibrului pieţelor. Aceste particularităţi au un impact semnificativ asupra performanţei economice a exploataţiilor agricole şi a stabilităţii zonelor rurale.

Natura ciclică a producţiei, generată de factori naturali şi biologici, se manifestă prin instabilitatea şi sezonalitatea producţiei şi a veniturilor agricultorilor. Ritmul de creştere a producţiei agricole determină procese mai lente de creştere economică, pe termen mediu şi lung, faţă de alte sectoare ale economiei, ceea ce creează agriculturii o competitivitate specifică în raport cu alte ramuri. Competitivitatea pe bază de costuri nu poate fi egală de la an la an în agricultură, din cauza factorilor naturali, biologici şi financiari care pot provoca scăderea producţiei sau chiar compromiterea totală (îngheţ, grindină, secetă etc) sau pot conduce la pierderi de venit ca urmare a unor costuri de producţie majorate artificial pe fonduri unor preţuri de comercializare scăzute. Ca urmare a acestor particularităţi, au fost necesare de-a lungul timpului măsuri de susţinere a agriculturii pentru a nu destabiliza piaţa şi a nu reduce veniturile agricultorilor şi s-a creat un sistem de subvenţionare adaptat acesteia.

 Sezonalitatea se răsfrânge în mod negativ asupra costurilor şi a profitabilităţii capitalului. Ca urmare, volumul anual de lucrări se distribuie extrem de neuniform în cursul anului, cu mari decalaje între o perioadă şi alta.

Perioadele, în care un volum de lucrări de un anumit gen care trebuie executat este extrem de ridicat, sunt urmate de altele mai puţin tensionate, intersectate fiind de perioade de timp în care lucrările respective nu sunt solicitate. În aceste condiţii, spre deosebire de marea majoritate a sectoarelor de activitate economică, în agricultură dotarea cu mijloace de muncă (ca dealtfel şi asigurarea de resurse umane) trebuie să aibe loc la un nivel care oferă posibilitatea înfăptuirii vârfurilor de lucrări în intervale de timp strict determinate(decalarea perioadei de executare a unei anumite lucrări sau prelungirea termenului de realizare a acesteia, se ştie, conduce la semnificative pierderi de recoltă).

Astfel dimensionate (în conformitate cu specificul ramurii) utilajele agricole nu pot fi utilizate/încărcate în mod uniform în cursul anului. Urmările sunt evidente, atât în planul capitalului care trebuie mobilizat cât şi în eficacitatea folosirii/fructificării acestuia. Gradul de sezonalitate este cu atât mai accentuat cu cât este mai profundă specializarea producţiei în unităţile agricole și profitabilitatea capitalului.

În principal, fluxul tehnologic al producţiei agricole implică trei etape majore, diferite ca şi cost de producţie, care includ cel puţin un vârf financiar de sarcină.    

Acestea sunt:

a. pregătirea terenului şi semănarea/plantarea;

b. fertilizare, udare, erbicidare, prăşire şi alte lucrări tehnologice de întreţinere necesare;

c. recoltarea, transportul şi depozitarea.

Din perspectiva financiară, raportat la fiecare cultură agricolă, rezultă faptul că vârful de sarcină cel mai important se înregistrează în etapa de pregătire a terenului, administrare şi semănare.

Raportând vârful de sarcină financiar al producţiei agricole la structura producţiei agricole din sectorul vegetal, înregistrăm două momente (perioade) în care capitalul financiar deţinut de fermier este determinant în realizarea unei recolte profitabile.

Aceste perioade sunt :

septembrie – octombrie pentru culturi de toamnă;

martie – aprilie  pentru culturi de primăvară şi legume.

Ar mai trebui menţionat faptul că, fermierii au la dispoziţie trei surse de finanţare a costurilor de producţie şi anume :

            a. capitaluri proprii (cash-flow);

            b. credite de producţie;

            c. subvenţii.

Dacă în ceea ce priveşte capitalul propriu ca sursă de finanţare acesta nu implică costuri suplimentare de administrare, creditele de producţie sau subvenţiile pot atrage după sine costuri excepţionale, referitoare la dobânzi (în cazul creditelor) sau costuri de logistică şi comisioane bancare (depunere cereri de subvenţii, comisioane transferuri bancare) în ceea ce priveşte subvenţia.

De asemenea, orice întârziere în primirea subvenţiei, transferă efortul financiar în cadrul creditului agricol, purtător de dobânzi şi deci, de costuri indirecte suplimentare care se adaugă costului de producţie total.

Într-o analiză din perspectiva economică a producţiei agricole raportat la cuantumul sprijinului şi la costul de producţie pentru realizarea unei producţii medii, constatăm faptul că, în prezent, prin aplicarea schemelor de plăţi din Politica Agricolă Comună, acordarea subventiilor ar putea prelua o parte a costurilor de producţie, de până la 30%.

Cu atât mai mult, acordarea la timp a subvenţiilor este de o importanţă capitală, deoarece lipsa sursei de finanțare prin subventii conduce la creșterea sursei de finanțare prin credite, pentru a acoperi nevoile financiare imediate.

Referindu-ne la piaţa creditului agricol pentru producţie, trebuie menţionat că, din analiza pieţei creditului din România, valoarea dobândei la creditul de producţie este la cca. 6,5 % DAE.

Raportat la costul pe care îl implică acest credit de producţie asupra costului total de producţie, luând în considerare dobânda medie din piaţă, rezultă că acesta implică un cost suplimentar de 0,5 – 1% în fiecare lună din cadrul ciclului de producţie, conducând la o suplimentare a costurilor de producţie cu 12% per total ciclu de producţie.

Să retinem un aspect foarte important :

Subventia nu poate substitui creditul de producţie sau aportul financiar propriu al fermierului însă, acordarea la timp a acesteia este de natură să reducă costul global de producţie şi să nu conducă la costuri indirecte suplimentare.

Iar exact acest lucru s-a întâmplat în perioada 2017-2018. Dincolo de analiza pe care am prezentat-o mai sus, acordarea la timp a subvențiilor a permis nu numai realizarea corectă și la timp a lucrărilor tehnologice necesare, care evident au avut efect în creșterea randamentelor de producție, dar mai ales a condus la o scădere a costurilor directe de producție  (adică costuri susținute din capital propriu al fermierilor) cu 14% pe an, raportat la o producție mai mare cu peste 10% pe an.

Totul este complicat când gândești finanțarea agriculturii din perspectiva inginerilor agronomi, dar devine foarte simplu atunci când această susținere financiare este gândită din perspectivă economică, iar economiștii sunt ascultați.

 Am spus multora din cei care se ocupă de acest domeniu: Agricultura realizează producție, economia agrară realizează randamente, profituri și eficiență.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*